25 de ani de la asasinarea preotului mucenic Dobre Rizea. Istoria confiscată a poporului român

la March 20, 2014 in Sergiu

1. Premise

          Pe lângă realitatea istorică a fraudării alegerilor din 19 noiembrie 1946, fapt determinat, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, de prezenţa trupelor de ocupaţie sovietică în ţară, instaurarea regimului comunist în România a produs o serie de traume care s-au acutizat pe parcursul celor aproape cincizeci de ani de dictatură şi au influenţat istoria postdecembristă într-un mod mai puţin studiat, aproape deloc cercetat cu instrumentele specifice disciplinei. Experienţa istorică din a doua jumătate a secolului al XX-lea pune în evidenţă câteva aspecte indispensabile istoricului bine informat, atent la surse, onest şi curajos în atitudine: 1) iniţierea unui program de reeducare în masă a românilor (chiar dacă nu au fost direct vizaţi, au căzut sub incidenţa suspiciunilor, a turnătorilor şi a zvonacilor de care se înconjura partidul); 2) anul 1989 nu a însemnat câtuşi de puţin libertate, ci trecerea într-o nouă fază a reeducării, moment îndelung pregătit în toate detaliile printr-o chirurgie plastică exemplară girată ideologic; 3) societatea românească s-a trezit legatara unei atitudini obediente şi de parşivă supuşenie, ascultătoare fără discernământ şi cuminte până la a consimţi orice i se bagă pe gât, definind astfel o specie reeducată în spirit împăciuitorist; 4) generaţiile care au acum peste 50-60 de ani, cu excepţiile de rigoare, sunt traumatizate de frică şi multe dintre deciziile importante care s-au luat la nivel naţional în acest sfert de secol de după 1989 au „beneficiat” de inerţia pe care o induce frica „oferind” astfel oportunitatea ca strategiile democratice aplicate în acest moment să fie tot mai vizibil consubstanţiale cu cele de altădată; 4) frenezia/ psihoza integrării europene cu orice preţ, în sensul că trebuie accelerată indiferent că se face în defavoarea românilor – poate că pe acest segment se observă cel mai bine scenariul democratic comunist al factorului decizional din această ţară, fără implicarea populaţiei care trebuie îndobitocită de măsuri, legi şi ordonanţe de urgenţă –, indiferent că se face cu uriaşe sume de bani care gârbovesc spinarea organismului social.

          Oricare dintre aceste aspecte ar putea constitui direcţii de cercetare care trebuie luate în calcul pentru identificarea raţiunilor ce generează astfel de malformaţii congenitale în corpul viu al istoriei contemporane. Or, interesul minim pentru temele enunţate este livrat astăzi de programul avansat de reeducare prin cele două disfuncţii patologice: frica (pentru generaţiile amintite) şi inerţia (pentru generaţiile tinere care nu se tem, dar trăiesc în foarte puţin timp veacuri întregi de risipire, din care cauză nu se pot exprima, nu au puterea de a se aduna, de a răsturna aşezarea fariseică a Statului slugoi).

2. Patologia fricii. Pricipiul „cuminţeniei”

          Patologia fricii poate fi descrisă ca o relaţie între ceea ce s-a întâmplat înainte de 1989 uzând de un aparat politic represiv care a propulsat cu furie false valori în locul celor executate, dezvoltând un sistem concentraţionar de tipul colivia mică în colivia mare care a bulversat conştiinţele şi a născut o adâncă şi nevindecată neîncredere în celălalt, pe de o parte, şi spectrul actual, purtat tot timpul sub mantie, al umanităţii în care viermele acesta neadormit şi-a făcut culcuş şi-şi sapă cu asiduitate cavităţi şi galerii. Diagnosticul este clar: ceea ce s-a întâmplat după 1989, decizii, exprimări, restituiri, voturi, nu beneficiază de o explicaţie naturală, câtă vreme nicio manifestare patologică de o aşa anvergură nu poate fi resetată dintr-o apăsare pe buton. Evident că mâna care a fost strivită la uşă decenii de-a rândul poartă memoria minuţiosului exerciţiu coercitiv şi chiar dacă din închisori au ieşit în viaţă sau nu mulţi sfinţi şi eroi care au fost şi sunt mărturii vii că există conştiinţe libere în mijlocul celui mai dezlănţuit iad totalitar, totuşi instinctul de conservare a scos în relief o majoritate zdrobită de fricile de tot felul care au exacerbat dezacordurile minore şi le-au transformat într-o puzderie de dezbinări, ceea ce a reprezentat o adevărată plagă de care poporul român nu va scăpa prea curând. Acest stadiu al dezbinărilor rozând vorace dintr-un trup deja sleit a reprezentat momentul prielnic pentru o ideologică schimbare de direcţie. Pescuitul în ape tulburi s-a practicat cu abnegaţie în toţi aceşti 24 de ani de la aşa-zisa revoluţie. Cu greu şi izolat s-au auzit voci care să amendeze neclaritatea, ambiguitatea, compromisul, promiscuitatea ambiţiilor şi intereselor, hedonismul vajnicelor lupte pentru ciolan. În rest, tăcere. Frica a consumat substanţa vocală şi a lăsat locul aşezării conştiincioase în plutonul de execuţie a ţării, căci cei ce tac se fac părtaşi asasinatelor de diferite categorii la care au fost şi sunt supuse valorile. Linia axiologică este într-o continuă oscilaţie cu complicitatea vicleană a celor tăcuţi. O moarte cumplită se desprinde din tăcerea celor mulţi, celor anemiaţi de extensiile fricii. Se vorbeşte lapidar, în şoaptă, discursul devine duplicitar: una se spune în cercul apropiaţilor, alta se spune de la catedră, de la pupitrele de tot felul, împiedicând adevărul să fie mai mult decât o statuie de pe care încă nu s-a luat vălul. Curajul, altă anomalie, devine curajul de a lua vălul la o anumită oră, într-o anumită companie.

        În acest peisaj neobişnuit al morfologilor proteice, nu este de mirare că tăcerea înghite hălci întregi din istorie lăsând la dispoziţie izlazuri bune de păscut pentru vite, pentru boul blând şi tăcut. Iar răbdarea românilor este nesfârşită, precum se vede. Cei ce scriu istoria, smulgându-i cu cinism ţesuturile vii, ştiu bine. Cum să nu ştie doctorul ucigaş ce poziţie are fătul în burta mamei lui? Despre istoria nescrisă – şi este multă istorie nescrisă (cauzele sunt multiple: oficial, istoria este rescrisă după dictare, mulţi sunt veritabili copişti ce poartă nelegitim nume de istoric; unele partituri pur şi simplu nu pot fi concepute decât de oameni care au vocaţie, nu de cei care au ureche de măcelar; contextul este total defavorabil scrierii acestei istorii condamnate mai degrabă să rămână spusă de unii, auzită de alţii, adică un vestigiu oral).

3. Avatarurile fricii

          Şi pentru a înţelege mai bine tipologia fricii care bântuie aidoma unei fantome pe coridoarele gândurilor, cuvintelor şi gesturilor unora, am să vă relatez o întâmplare cât se poate de adevărată petrecută cu un an în urmă (sfârşitul lui ianuarie 2013). Participam la un parastas făcut pentru refugiaţii din Basarabia trecuţi la cele veşnice, în bisericuţa Cuvioasei Parascheva din Brăila. La sfârşitul slujbei m-am aşezat lângă un domn octogenar pe care mi-am permis să-l întreb pe un ton firesc, după ce ne-am întreţinut câteva clipe cu întâmpinări convenţionale, ce părere are despre moartea Părintelui Mucenic Dobre Rizea: a fost sau nu ucis de Securitate? Ceea ce m-a frapat a fost nu răspunsul, ci maniera în care bătrânul a ales să-mi spună „Poate că da!”. Fără glas, deşi nu era nimeni prin preajmă care să-l audă în afară de mine. Am înţeles cuvintele după forma pe care o luau buzele atunci când le articulau. Bătrânul avea voce, dar, în situaţia în care era pus, răspunsurile, dacă se dau, se dau fără voce.

       Acest fapt confirmă un adevăr: aflată într-o luptă acerbă cu angoasele şi fricile ieşite din incubatorul comunist, o parte importantă din societatea românească capitulează, apelând frecvent la dublul limbaj (ceea ce trebuie spus şi ceea ce nu trebuie spus, autoritatea tutelară a partidului fiind omniprezentă, întrupată patologic în conştiinţă şi stabilind criteriile). Frica este una, indiferent cum şi unde se prăseşte, indiferent de ipostazierea pe care o determină, şi se declanşează automat, de cele mai multe ori neţinând cont de voinţa celui în cauză. În condiţii normale, un astfel de om poate trece drept curajos, în stare de a înfrunta orice val ideologic, însă frica manipulează discret mascându-şi chipul. Sub presiunea (şi pot fi trecute în revistă grade foarte diferite în funcţie de sensibilitatea afectată) unor factori de tipul celui amintit deja, masca cedează şi dezvăluie realitatea pe care numai un observator extern o poate sesiza, pentru cel în cauză totalitatea reacţiilor patologice fiind încadrabile în limitele de normalitate. Există o serie întreagă de defazaje în societatea românească cu privire la normalitate, dar nu e cazul să ne referim aici decât la acela care se instalează la nivelul conştiinţelor în care frica se updatează permanent. Cinetica adaptabilităţii este uluitoare. Frica porunceşte, ameninţă, şantajează, obligă, apoi disculpă, argumentează cu vervă, recreează pragul de normalitate în funcţie de situaţie.

          Frica a creat în România tipul adaptabilului, a subalternului care execută fără să manifeste simţ critic şi, în acest sens, se poate afirma că această gheboşenie a societăţii actuale care nu reacţionează, acceptă, consimte, se compromite în jocul mizer al contracţiilor şi destinderilor comandate prin mass-media, vituperând din fotoliu cu telecomanda în mână, dar parcurgând aceeaşi smeriţi paşi spre jugul pregătit cu o expertă diplomaţie a zâmbetelor, s-a dezvoltat mecanic dintr-un reflex al fricii. Societatea acceptă: „E bine că e şi aşa. Putea fi şi mai rău! Putea fi ca înainte!”. Societatea intră într-un amplu proces de cuminţire (iată situaţia de adaptare!): „De ce să dezgropăm morţii? Tulburăm şi noi apele? Nu-i de ajuns că sunt ele tulburi? Fiecare în băncuţa lui să facă ce ştie mai bine!”. Ascultarea mai presus de orice şi resemnarea: „Dacă trebuie să se închidă două şcoli, primesc! Ce să facem? Trăim vremuri grele!”. Revolta de serviciu şi calculele slugoiului: „Unde mai e ca în România să n-ai un salariu decent? Taci că-i bine! Puteai să n-ai de muncă deloc şi ce te făceai atunci? Munceşte pe cât ţi se dă şi fii mulţumit!”.

       Generaţiile tinere care nu au cunoscut frica teribilă pe care a inoculat-o partidul comunist părinţilor şi bunicilor lor, reprezintă speranţa ieşirii României de sub vremi. E adevărat că şi aceste generaţii ale noastre par lipsite de vlagă, dezinteresate, atrase în cursa unor preocupări meschine, însă vocile lor încep să se audă. Când ne vom auzi deplin unii pe ceilalţi, când ne vom întâlni, când vom privi atent spre ţara aceasta minunată, dar vândută la preţ de lemn de foc, atunci vor apărea nume într-o istorie pe care încă n-o înţelegem fără nume.

4. 25 de ani de la asasinarea Preotului Mucenic Dobre Rizea

          Un exemplu de istorie nescrisă este ceea ce s-a întâmplat cu Părintele Dobre Rizea asasinat pe 26 aprilie 1989, în Miercurea Patimilor. Chemat să împărtăşească pe cineva, în dimineaţa zilei amintite, chiar înainte de Maslul de obşte anunţat la Parohia Cuvioasei Parascheva, Părintele este atras, de fapt, într-o cursă la blocul E1, scara 5, în cartierul Viziru III din oraşul Brăila. Fiind un apartament conspirativ, Părintele este înjunghiat, sugrumat şi aruncat de la etajul nouă în spaţiul dintre blocuri. Mulţi din cei care trăiesc încă l-au văzut acolo căzut. Alţii susţin chiar că ar trebui ridicată o cruce în acel loc. Însă firav, fără ecou. O doamnă îmi spunea plângând deunăzi că l-au aşteptat credincioşii să înceapă slujba Sfântului Maslu, dar nu venea. A sosit însă vestea că a fost ucis şi toţi s-au cutremurat. „La înmormântarea Părintelui era o mare de oameni. Eu am fost colegă la postliceală cu soţia Părintelui, doamna Stela Rizea, o femeie subţirică, înaltă. Veniseră oameni din toate domeniile muncii. Fiind cadru sanitar, m-a uimit să văd atâţia doctori la înmormântare. Erau multe întrebări în legătură cu moartea Părintelui, însă nu aveai încredere să întrebi pe careva.” (Vasilica Ilie, Brăila).

          E limpede că sunt mulţi care ar putea da mărturie despre Părintele şi voi încerca cât de curând să adun bucăţele de istorie frântă în care se vede bine Adevărul Care este Hristos. Adevărul reflectat într-o bucăţică de adevăr istoric. Se fură şi se ascunde adevărul istoric pentru ca nu cumva în el să se reflecte Adevărul Hristos. Au frânt istoria, au fragmentat-o, s-a împrăştiat adevărul istoric prin gropile comune, în pâmânt şi au crezut la început că e suficient, dar nu e, iar cea mai clară dovadă este înverşunarea cu care aceste bucăţele de adevăr care ies la lumină aparent fără o logică anume sunt încă o dată îngropate în cimitirul în care sunt numai cruci fără nume. Cine este Preotul Dobre Rizea de există atâta tăcere în jurul numelui său? Ce frici suscită investigaţiile (care investigaţii?) care vor să fie, dar nu sunt? De unde să începem căutând şi ce obţinem investind timp într-o astfel de problemă „neelucidată” (sau neelucidabilă?)? Pe cine să aşteptăm ca să se ocupe de un astfel de „caz”? Ce justiţiar, ce comisar, ce anchetatori, ce avocaţi, ce judecători? Oare cât trebuie să mai treacă pentru a putea ajunge la adevărul istoric?

          Răspunsul la ultima întrebare este acesta: trebuie să treacă suficient timp ca să dispară toţi cei care pot da mărturie în cazul Părintelui, toţi aceia care pot pune băcăţică lângă bucăţică întregind un sens care ne este atât de necesar astăzi. Cu concursul predispoziţiei noastre, a generaţiilor tinere, la uitare şi cu neîncrederea celorlalte generaţii mai vârstnice în restituirea adevărului istoric, timpul trece urmând datele exacte ale agendei. Pentru celelalte întrebări există o posibilitate de răspuns: omul-document. Fiecare om care l-a cunoscut pe Părintele este acum un document valoros care nu trebuie să se piardă. Dacă agenda vrea să şteargă cu totul urme, indicii, legături, generaţiile noastre trebuie să lupte pentru recuperarea documentului. Căutaţi-i pe oamenii care l-au cunoscut pe Părintele Dobre Rizea, adunaţi cuvânt cuvânt, bob cu bob istoria, nu treceţi nepăsători pe lângă oamenii care poartă documentul acesta valoros. Aceasta este menirea noastră, a celor care vrem să fim cu adevărat Sfinţi: totul pentru Adevărul Hristos atât de prigonit în istoria de azi prin nelămurire, necunoaştere, neînţelegere.

          Eu, care m-am întâlnit cu mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Dobre Rizea, voi încerca să recuperez chipul unui Sfânt din evocările lor fără să mai aştept să vină istoria la lumină, ci purtând lumina prin galeriile ei întunecate. Şi ştiu că aceste galerii au ecou. Vor reverbera la numele Preotului Mucenic Dobre Rizea. „Parcă-l văd şi acum ieşind la predică pe solee şi înălţându-se aşa pe vârfuri. Era un preot înalt, frumos. Predica foarte bine şi cânta minunat. Nu l-am cunoscut îndeaproape, ci doar la slujbe, iar la înmormântare nu am participat pentru că eram la serviciu. Însă rudele, cei apropiaţi pot da mărturie că era un preot deosebit.” (Ştefania Stoian, Brăila).

             Istoria Părintelui Mucenic Dobre Rizea nu este consemnată în niciun articol, în nicio carte. Abia în ultima perioadă am observat o oarecare încercare de recuperare a memoriei a acestui Preot Mucenic prin reacţia curajoasă a părintelui Constantin Alecse, colegul său din Seminar, slujitor în Los Angeles (California). „Era tradiţia prin acei ani, să facem schimb de fotografii, la absolvirea seminarului, noi, colegii de an, dar şi colegii mai mici, cărora le eram şefi de meditaţie. Fiecare dintre noi avea un pseudonim, aşijderea unui «nume de scenă», în vremurile de astăzi. Fotografia îl reprezintă pe teologul de atunci («ţiganul Rizea», aşa îl dezmierdau colegii, datorită tenului pielii sale cam bronzate, înaintea absolvirii Seminarului Teologic Buzău, promoţia 1971, oferită de autor, cu dedicaţie (a se vedea înscrisul de pe verso-ul fotografiei, scrisă cu mâna sa) subsemnatului, cu nume conspirativ «Joan Baptista» (fiindcă eram pe-atunci crâsnic al capelei, deci un înainte-mergător al părinţilor profesori slujitori, care urmau a se înveşmânta înaintea serviciilor liturgice). Fotografia originală se păstrează în albumul personal al subsemnatului şi va constitui, pe veşnicie, o valoare inestimabilă ce mi-a fost oferită de acest sfânt martir şi mărturistor al credinţei dreptmăritoare, mucenicit (asasinat) în Miercurea Patimilor, 26 aprilie, anul de Graţie al Domnului 1989, de către iehovişti (sau poate chiar de mâna lungă a securităţii!!!), chiar în Grădina Maicii Domnului, România. Cu profundă plecăciune, mucenicule al lui Hristos, al tău umil frate co-slujitor, (pr.) Constantin Alecse, Los Angeles, California, USA (18 februarie 2014).”

parintele Dobre Rizea

          În general, cei care ştiu bine istoria se tem să o spună. O frică teribilă a pătruns adânc în conştiinţa generaţiilor vârstnice, încât, pare paradoxal, însă explicabil într-o anumită măsură, că astăzi, în 2014, astfel de lucruri încă se spun în şoaptă. Mulţi dintre cei ce locuiesc în oraş îl ştiu pe Părintele sau măcar au auzit despre întâmplarea morţii sale. După decembrie 1989, când s-a încercat redeschiderea procesului, nu s-au mai găsit probele: veşmintele, geanta cu Sfânta Împărtăşanie. Toate au dispărut. Dar încă n-au dispărut oamenii care au o datorie faţă de acest Preot Mucenic pentru care Dumnezeu îi va cerceta, pentru care istoria îi va legitima drept oameni sau îi va socoti ca argumente ale unui prelungit compromis.

          Părintele se naşte pe 26 octombrie 1951 în judeţul Brăila şi este licenţiat al Facultăţii de Teologie (1976), apoi hirotonit preot pe seama bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din comuna Surdila-Greci, pe 19 ianuarie 1975 (unde slujise, din 1911 până în 1931, un alt mărturisitor pentru Hristos şi luptător împotriva regimului comunist, părintele Radu Stanciu). La 1 martie 1981 se transferă la biserica Adormirea Maicii Domnului din Brăila, iar de la 1 mai 1988 este transferat la parohia misionară Sfânta Cuvioasă Parascheva, unde poartă cu dârzenie lupta în duh contra martorilor lui Iehova, fapt pentru care se răspândeşte vestea că aceştia l-ar fi ucis. Un adevărat şi harismatic slujitor al lui Hristos (slujbele pe care le făcea au rămas în memoria credincioşilor; el însuşi plângea atunci când slujea). La moartea lui, eveniment care a zguduit întregul oraş, mulţi s-au temut să vină. Cineva mi-a mărturisit că, deşi locuia în apropierea bisericii, totuşi nu a participat la slujba înmormântării din cauza aceasta. În monografia bisericii Cuvioasa Parascheva, referitor la părintele Dobre Rizea, apare precizarea „decedat în stare de jertfă”, precizare pe care, după cum mărturiseşte dna Stanca Bounegru (autorul cărţii), a ţinut să o facă însuşi Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.

parintele dobre rizea 1

          Am considerat că un roman ar putea „dezgheţa” într-un fel această iarnă „postdecembristă” care ne ţine încă încarceraţi în blocul ei masiv de gheaţă şi aşa am scris Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor pe care l-am publicat la Editura Areopag în 2013. Pentru că eu însumi eram nelămurit şi pentru că îmi doream să înţeleg cumva cine e Părintele Dobre Rizea (aveam 10 ani la moartea sa şi auzisem de ea încă de pe-atunci), am gândit că e important să scrii şi un roman atunci când documentul biografic lipseşte. Nu se întâmpla nimic, nu s-a întâmplat nimic timp de 25 de ani şi, atunci, mi-am zis, măcar să se întâmple un roman în care să valorific datele pe care le am. Verba volant, scripta manent. Ceea ce-i scris, rămâne scris. Surpriza a fost pe măsură, fiindcă foarte mulţi au început să-mi vorbească despre Părintele: cum l-au cunoscut, cum slujea, cum cânta, ce fel predica. Un tânăr teolog chiar mi-a mărturisit că pentru el romanul acesta e mai important decât multe alte cărţi pentru că are o teologie a inimii care răzbeşte până în adâncuri. E, de fapt, teologia inimii acestui Părinte Mucenic întru care ne verificăm fiecare dintre noi, întru care ne lămurim misiunea, sensul. Nu vreau să spun că e Sfântul nostru, al Brăilei, deoarece, şi e important să înţelegem aşa, e Sfântul nostru, al tuturor românilor.

Sergiu Ciocarlan - Jertfa unui preot mucenic

          Dar nu cred că este just ca Părintele Mucenic Dobre Rizea să rămână un Părinte R., adică un personaj dintr-un roman, pentru că altfel nu facem altceva decât să alimentăm o istorie fără nume. E timpul să iasă personajul din carte şi să fie viu! Să nu-l abandonăm într-un roman, ci să fim atenţi la document, altfel totul devine un joc de cuvinte. Cartea aceasta a fost un pas, o etapă în atitudinea noastră sclerozată de frică şi uitare, iar acum trebuie să trecem la următorul pas, acela al recuperării documentului, istoriei, fiindcă adevărul istoric nu trebuie să stea în baza ficţiunii chiar atunci când aceasta are o anumită tangenţă cu istoria şi se suprapune pe anumite segmente cu adevărul ei. „L-am cunoscut pe Părintele Dobre Rizea mai întâi la sfinţirea bisericii Sfântul Nicolae din Victoria (Brăila) unde slujea unul din fraţii mei, părintele Gheorghe Ştefan, iar cântăreţ bisericesc era tatăl meu. Ţin minte că a venit de sâmbătă seară, a ţinut o slujbă şi prima mea impresie a fost că era un om duhovnicesc care ştia să se coboare la nivelul oamenilor simpli. Aveam să-l mai întâlnesc o dată înainte de o conferinţă preoţească în anul 1989. Era în Postul Mare şi fratele meu, preotul Stan Ştefan care locuia într-un apartament de la protoierie, m-a chemat să ajut pentru masa de după conferinţă. Îmi aduc aminte că Părintele Dobre a venit dimineaţă cu un platou mare cu fasole făcăluită şi nu a plecat la conferinţă până nu m-a întrebat cum a ieşit. Am gustat şi mi s-a părut foarte bună. Sfinţia sa îl pregătise, se trezise de dimineaţă, bătuse fasolea şi făcuse prăjeala cu ceapă. Peste o săptămână avea să fie omorât. Platoul acela rămăsese la protoierie şi de câte ori îl vedeam îmi aminteam de Părintele Dobre Rizea. Îl pomenesc mereu la rugăciune. Să se roage Părintele Dobre şi pentru noi, păcătoşii!” (Miţa Tudorache, Brăila).

          Scopul vieţii noastre este de a ne sfinţi, de a ne îndumnezei. Dar cum vom ajunge la o asemenea stare dacă noi nu-i acordăm atenţia cuvenită unui astfel de Preot Mucenic? Ar fi absolut necesar ca următorul pas în lămurirea inimilor noastre să fie restituirea memoriei prin mărturii. Consider că o carte ce aşteaptă să fie scrisă de fiecare dintre cei ce l-au cunoscut pe Părintele Dobre Rizea este cel mai bun lucru ce poate fi făcut în acest moment. Este un test la care suntem chemaţi toţi, şi cei ce l-au cunoscut şi cei ce nu l-au cunoscut. Vorbiţi de acest Preot Mucenic, povestiţi-le celor ce au răbdare să vă asculte, faceţi cunoscut sfârşitul său mucenicesc, amintiţi-le celor din jurul vostru că există sfinţi, că suntem în căutarea sfinţilor care n-au nume căci numele lor ne-a fost furat şi ni se fură în continuare. E cel mai mare jaf din istoria noastră plină de sânge. Ni s-a furat pământ, ni s-au furat ape şi păduri, ni s-au furat aur şi copii, ni s-a furat cuvântul frumos şi plin de evlavie, dar cum vom răbda să ne fie furaţi Sfinţii? Să ne trezim şi să ne împotrivim cu tot sângele nostru acestui jaf căci Sfinţii sunt temelia acestui neam şi nu vom rezista fără Ei oricât am crede că o vom putea face. Să nu participăm la acest jaf premeditat, să nu ne dăm obolul prin tăcerea noastră, prin nepăsare, prin resemnare! E vremea ca generaţia noastră să scrie o istorie cu nume, pentru că istoria se scrie cu nume. Romanul meu e plin de iniţiale, e un roman. Dar istoria trebuie să aibă nume, altfel nu e istorie. Până acum am fost victimele celor care ne-au propus ani şi ani de-a rândul ficţiuni care să se substituie istoriei celei adevărate. Încercările repetate de a trece numele în istorie (pentru că numele dă autoritate) au fost, de fapt, înlocuiri succesive ale ficţiunilor cu alte ficţiuni. Şi totuşi numele urcă în istorie în ciuda tuturor programelor de exterminare a numelor. Vă chem astăzi pe voi toţi, fiindcă eu singur nu am putut să dau decât un biet roman, să primiţi în inimile voastre chipul de Sfânt al Părintelui Mucenic Dobre Rizea şi să trudiţi cu râvnă la ridicarea numelui său în istorie pentru ca istoria să fie plină de adevăr şi în acest adevăr să fim scrişi şi noi cei ce pentru Hristos aducem acest nume mucenicesc ca o lumină înaintea tuturor ochilor ce vor să vadă.

          Precizare

Am ataşat această filă din Triodul bisericii, fiindcă e un autentic document care arată că asasinarea părintelui Dobre Rizea a fost sesizată şi de alţii, în speţă de părintele Nicolae Velescu (e scrisul părintelui şi semnătura sa) care slujea în acea perioadă la acelaşi Paraclis al Cuvioasei Parascheva din Brăila. Între timp, nu demult, părintele Velescu s-a mutat la Domnul.

parintele dobre rizea 2

11 comentarii la “25 de ani de la asasinarea preotului mucenic Dobre Rizea. Istoria confiscată a poporului român”

  1. Sorin says:

    eu sunt din braila si am auzit de un preot impins de nu se stie cine de la etajul 9,varul meu sta la e2 si mi.a povestit dE intamplare dar nu stiam cum il cheama si uite ca am aflat,slava lui DUMNEZEU,avem mare binecuvantare pt ca a murit ca unmucenic si poate ne va ajuta si pe noi cu rugaciunile lui pt ca sigur a aflat har inaintea lui Dumnezeu!

  2. țiganul says:

    Vom avea si noi intr-un final in fruntea Bisericii noastre conducatori care sa le pese de acesti sfinti marturisitori. Doamne ajuta!

    • Sergiu says:

      Situatia poate fi ajutata de pocainta noastra sincera. Nu inteleg decat asa lupta. Restul e risipire si vanare de vant. Iti multumesc pentru gandul pe care mi l-ai impartasit.

  3. Ioan says:

    Stimate autor,
    Ești un autor tânăr și mă bucur că exiști. Te-am citit cu drag; interpretarea ta e unică, are un suflu nou – eu l-am perceput ca pe un suflu VIU! -, suflu care ne învaţă despre TRĂIREA CREDINȚEI NOASTRE, când pare că mai toți o mimăm. Ne declarăm creștin-ortodocși la recensământ, dar… UNDE ESTE CREDINȚA NOASTRĂ? Unde sunt faptele credinței noastre? Nu cumva suntem mincinoși? O, da, suntem mincinoși! Trebuie să lucrăm credința noastră și să arătăm faptele ei, iar pentru acest lucru eu am găsit romanul acesta potrivit. Dumnezeu să fie cu noi! Dar și noi cu El!
    Doamne-ajută!

    • Sergiu says:

      Draga Ioan,
      Am bucurie in suflet ca mi-ai scris. Consider ca nimic nu este intamplator in viata noastra,deci nici aceasta intalnire intru cuvant. Cartile pe care cu mila lui Dumnezeu le-am scris intuiesc durerea pe care o simtim noi, romanii, atunci cand infruntam minciuna acestui veac. Nu scriu pentru un vis trecator, ci pentru iubirea pe care Domnul mi-o poarta. Intru aceeasi iubire ne-am intalnit in aceasta carte.
      Primind cu bucurie numele tau in inima mea.

  4. Elena Liliana says:

    Azi am terminat de citit aceasta minunata carte! Ma simt plina de energie pozitiva, plang si in acelas timp imi dau seama ca totusi suntem niste crestini ortodocsi departe de adevarat credinta. Cat este de frumos sa te lasi in mainile lui Hristos, sa nu te mai gandesti la nimic si la nimeni, decat la El si la ceea ce ne-a pregatit dincolo, daca vom face voia Lui! Si totusi raman cu un gust amar cand ma regasesc cuprinsa de grijile vietii acesteia, de toate cele trecatoare si fara rost. Multumesc din suflet autorului si Dumnezeu sa va bincuvateze!

    • Sergiu says:

      Chemarea launtrica a harului creste cu fiecare cuvant al iubirii, iar cuvintele iubirii trebuie cautate, truda fiind cautarea lor, caci nimic din ceea ce este spre castigarea fapturii noastre innoite nu se face cu usurinta. Doar cuvintele iubirii il pot face pe om sa paseasca nevatamat pe taramul mortii cu care fiecare zi ne intampina. Domnul sa dea noua cuvintele iubirii, cuvinte de vesnicie.

  5. Florin says:

    Recitesc cu mare placere cartea dvs.Binecuvantata este ziua cand un camarad mi-a recomandat-o! Marturisesc ca nu-mi pot stavili…emotia,constientizand cat de profunda,reala si perpetua este jertfa”casnicilor Domnului”,ce-si duc cu vrednicie existenta alaturi de noi ceilalti.Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai!Dumnezeu sa va binecuvanteze ocroteasca si sa va mantuiasca!

    • Sergiu says:

      Florin,

      Mă uimesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru istoria nescrisă a poporului nostru, fiindca altfel nu ai fi citit această carte. Deci cu atât mai mult acum că ești la a doua lectură a ei. Nu e deloc întâmplătoare întâlnirea întru cuvânt. Acești mărturisitori ai Cuvântului întrupat cer de la noi să-i cunoaștem și să le urmăm faptele, știind că doar printr-o pocăință adâncă atragem harul care înfruntă în noi patimile, teama, confuzia lumii acesteia.

      Cu bucurie in Hristos Domnul!

  6. Alina says:

    Va multumesc dvs si Domnului pentru aceste scrieri din care am aflat de doi mari marturisitori ai Mantuitorului nostru: parintele Calciu si parintele Rizea…adevarat nu mai sunt niste initiale ci minunati luminatori in Hristos! Doamne miluieste!

    • Sergiu says:

      Domnul mi-a luminat mintea spre a pricepe ca istoria noastra trebuie adunata bob cu bob de peste tot de unde a fost risipita din cauza celor ce nu au iubit si nu iubesc poporul român si Biserica Ortodoxa prin care fiinta lui s-a mentinut vie. Astfel mi-a fost daruit mie sa scriu despre oameni vii care marturisesc despre istoria nefalsificata a României. De asenenea, cred ca tot Domnul ne prilejuieste intalniri in duh cu astfel de martiri pentru a ne tine treji, vii, neconfiscati de nestiinta, uitare sau abandon.
      Multumesc pentru aprecierea pe care o aveti fata de aceste scrieri!

Comenteaza