Minunatele întîmplări ale inimii lui Sergiu Ciocârlan

la July 6, 2015 in Sergiu

Minunatele întîmplări ale inimii și alte povestiri (Galați, Editura Egumenița, 2014) este – după cum arată autorul într-o notă autobiografică reluată pe coperta a patra – o colecție de mărturisiri în care tinerii de azi cunosc emoțiile primelor întîlniri, se plimbă singuratici ținîndu-se de mînă, își șoptesc cuvinte prețioase. Iubirea îi poartă de-a valma pe cititori și personaje pe un tărîm de negrăit, acolo unde nu mai pot ajunge mizeria și urîtul, ci doar chipul diafan al vieții, lumina gingașă și gîndul curat.

Am primit fără șovăire împărtășirea din darul scriitorului brăilean (n. 1979), cunoscîndu-i deja celelalte cărți , despre unele deja pronunțîndu-mă critic , pe altele avîndu-le în vedere spre comentariile de rigoare.

Vreau să precizez, ca om al Școlii înainte de orice, faptul că narațiunile reunite în acest volum emană un optimism rarisim în textele literare „canonice“ (i. e. destinate studiului în școală), de aceea le-aș recomanda îndeosebi tinerilor, prea des obligați, prin lecturile cerute în gimnaziu și în liceu, să îngurgiteze acțiuni imorale soldate cu deznodăminte reprobabile: spolieri, asasinate, sinucideri. Nu lipsesc nici perversiunile implicite, chipurile furnizoare de „inspirație“ literară, așa cum este mai ales cazul simboliștilor studiați cu precădere în clasa a XI-a, majoritatea acestora fiind, pe deasupra, și consumatori de stupefiante!

El însuși profesor cu experiență și deținînd titlul de doctor în filologie , Sergiu Ciocârlan dovedește încă din primele rînduri ale cărții, anume Voi (pp. 9-10), o aplecare benefică spre inovație, un gust al noutății, al experimentului. Odată preveniți, cititorii (tineri) pot accepta cu plăcere statutul de parteneri/prieteni ai autorului: Am așteptat mult să vă cunosc, să vă scriu, și iată că această carte e un minunat prilej de a ne întîlni – se adresează el lectorilor. Puțintel surprinși de acest ton neobișnuit de cald, aceștia vor putea afla peste cîteva rînduri că vor găsi în fiecare text replici savuroase, frînturi de dialog memorabil, reacții neprevăzute, atitudini firești, în sfîrșit, o lume cît se poate de adevărată, cu oameni, nu cu păpuși, care se mișcă artificial la impulsul unor artiști ce stau ascunși. E aici un surprinzător miniprogram literar amintindu-ne conceptul drag interbelicului Camil Petrescu autenticitate (acela intenționase – ne-o dovedesc amplele sale note de subsol ale romanului Patul lui Procust – ceva mai mult, anume o revoluționară alcătuire a unor dosare de existențe și noi, moderne relații cititor-autor). De această dată ni se propune un altfel de autenticitate, o perspectivă de viață prietenoasă față de tradiții, un unghi auctorial firesc, nu desuet, nu încrîncenat din pricina frustrărilor tainice vădind felurite maladii psiho-somatice reale ori inventate, întrucît Sergiu Ciocârlan e un creștin trăitor cum rar se află printre intelectualii autentici și creatori ai prezentului.

Și cititorii maturi, obișnuiți sau experimentați au satisfacția descoperirii în prozele scurte ale volumului a unor personaje pline de aspirații nobile, tinere, răzbătătoare și hotărîte, decomplexate și – fapt important – atrase, în cele din urmă definitiv, de relația cu Dumnezeul cel viu al creștinilor.

Tineri ori maturi, să ne lăsăm, deci, fără grijă purtați de imaginația prozatorului, gustînd acea siguranță întru vindecare precum a bolnavilor cărora li se recomandă și acceptă leacuri naturiste, lipsite de nocivele efecte secundare. Folosind mai departe limbajul metaforic medical inspirat de cea mai izbutită povestire a cărții, Negociatorul, propun cititorilor acestor rînduri să-și dea acordul chiar pentru un temporar… transplant de inimi! Caldă, iubitoare, inima lui Sergiu Ciocârlan ne va bate în piept în ritmul Rugăciunii isihaste, apropiindu-ne de Dumnezeu. Îndemnul e valabil mai ales pentru toți cei care sînt afectați incurabil de singurătate, pentru cei subminați cotidian de scepticism și de plafonare, ori de cei grav contaminați de aritmiile implicite satanismelor și perversiunilor de tot felul de care e plină lumea contemporană. Toți aceștia care își simt, cîteodată, inutile zilele, orele, clipele vieții așa-zis eliberate secular, dar, vai, de fapt adeseori definitiv amanetate potrivnicului, pot căuta, așadar, cu folos leacul spiritual – acest dar minunat al lui Sergiu Ciocârlan. Prin cele cîteva jaloane critice pe care vi le oferă aceste rînduri sper a vă stimula gustul lecturii cărții.

***

În debutul prozei Negociatorul pe care autorul a așezat-o la sfîrșitul volumului tehnica înrămării e combinată cu aceea a incipitului problematizant-jurnalistic: În 2001-2002, anual, 16.000 de copii români erau trimiși în afară (p. 170). Pe acest înfricoșător adevăr interpretat curajos (Aceste neamuri îmbătrînite – ale Occidentului, n.n. – își regenerau ființa cu noi, cu acești copii – idem), Sergiu Ciocârlan brodează una dintre cele mai emoționante narațiuni scrise la persoana întîi pe care am citit-o vreodată. Protagonistul, un copil abandonat în maternitate și adoptat de o familie de muncitori, dar fiind lipsit de iubire, le strigă zadarnic semenilor „Sînteți niște gunoaie cu toții!“. Crește ignorat sufletește și concomitent înrăit de o pedagogie a pumnului destul de frecvent aplicată, să recunoaștem, în familiile unora (În lumea asta nu trebuie să ai respect față de nimeni – îl povățuiește adeseori tatăl adoptiv, între două runde de bătaie – Altfel ești luat drept prost și vor șterge toți cu tine pe jos – p. 170). Impasul lui existențial îl ghicim înapoia conduitei atîtor tineri din jurul nostru ricanînd: Vezi-ți de treaba ta. Nu mergi bine pe stradă? (gestul însoțind aceste cuvinte indică și mai bine gravitatea împietririi spirituale a personajului: Am scuipat chiar lîngă pantoful lui lustruit – p. 172). Superior dotat intelectual, el ajunge la o soluția „negocierii“, pe care o exersează mai întîi în joacă (Am început cu cartoane, abțibilduri, poze cu jucători de fotbal și nu ieșeam în pierdere niciodată – p. 173), apoi din ce în ce mai profitabil (Am continuat cu dvd-uri, stick-uri, telefoane, programe spion, informați electronice – idem). Trecînd, din fericire, aș observa, peste industria pornografică și depășind tentația turismului sexual, eroul, numit de către unul dintre colaboratori Pablo (i.e. Pavel; numele apostolului atribuit personajului este simbolic: oare nu și acela rătăcise îndelung, material și spiritual, ajungînd, din mila Domnului, la vederea Adevărului, după lecția dură a orbirii?), începe o nouă etapă a vieții (p. 175): traficul de organe. Autocaracterizarea definește o tipologie iarăși familiară: Pentru mine banii sînt lipsiți de interes. Dorm oriunde, mănînc orice, nu am nevoie să mă servească nimeni, pot călători pe jos pe distanțe mari (idem). Implicarea în noile afaceri atinge cotele profesionalismului, dar cu o notă de cinism: Luat pe bucăți, omul mi se părea accesibil. Un ficat, de pildă, cîntărit exact, avea demnitatea lui. Un rinichi, un plămîn, un creier, o inimă, la fel (p. 178). La început domeniul îl fascinează (Mi s-a părut singura modalitate de a nu mă plictisi pe acest pămînt – p. 180), dar se va dovedi în final că îl și umanizează (Boala e o formă de cunoaștere. Mulți m-au mustrat pentru faptul că făceam reduceri uriașe, pentru copii mai ales… – idem).

Saltul gîndit de prozator pentru eroul său e superior-pilduitor și, pînă la un punct, verosimil: se îndrăgostește de o tînără, Esther, prilej de a fi descrise plaja, marea, cerul – pagini de o frumusețe la care ochii uscați ai acelor cititori familiarizați cu experimente literare postmoderniste se vor umezi. Totuși, punctul culminant al povestirii depășește ingenios dulcegăria romanțioasă: lui Pablo, afaceristul specializat în trafic de organe, căruia îi trebuie o inimă nouă, i se oferă spre transplant inima iubitei sale Esther. Momentul e gradat cu siguranță: Pablo – i se relatează de către unul dintre colaboratorii la care, bolnav, apelează, de astă dată din ipostaza de beneficiar –, să știi că în acest moment nu avem nicio inimă disponibilă. Avem tot felul de organe și chiar în cantități îndestulătoare, dar cu inimile stăm prost (…) Piața noastră este săracă în inimi. Și nu numai noi. La nivel global e o criză (p. 195). Cititorului atent nu-i scapă, din ambiguitatea acestor fraze, aluziile la desacralizarea lumii în care trăim. Donatoarea îndrăgostită, Esther, îi declară, cu puțin timp înaintea operației: Știi ce mă bucur, Pablo! Mîine tu vei putea fi ca mine. Vei fi eu, iar eu voi fi tu. Va fi o întîlnire nemaipomenită! (p. 201). Deznodămîntul este pregătit cu grija detaliilor psihologice: A urmat iar o rundă de negocieri teribile între logica mea și amintirile care își dezveleau chipul nou, curat și tandru. Am simțit atunci că dragostea ei nu era o glumă. Esther m-a iubit de prima dată. Umbra ei alunecînd pe mîinile mele, plimbările noastre ținîndu-ne de mînă, îmbrățișarea, sărutul, pe toate acestea le redescopeream în mine într-un fel în care nu mă așteptam. Nicio condiționare. O libertate totală a iubirii (p. 206). Ce distanță uriașă între acel final adesea citat din ultimul roman al lui Marin Preda, pastișat după o epistolă paulină, și cel al povestirii Negociatorul: Este multă durere în lumea aceasta, dar și mult curaj atunci cînd iubești (p. 211).

Tot despre peripețiile inimii narează Icoana vechii și frumoasei noastre lumi românești. Ca și în Negociatorul, narațiunea la persoana I apropie lectorul de trăirile protagonistului Gheorghios Vlahos (i.e. Gheorghe Românul) și de întîmplările la care este destinat să ia parte de către prozator. Să-i reproducem autocaracterizarea: Sînt armân . Părinții mei îmi spuneau că noi nu sîntem greci, ci neam de străvechi români. Îi cred și acum. Printre povețele pe care mi le-au dat, două le-am avut tot timpul în suflet: aceasta și faptul că sînt creștin ortodox. Pictez icoane. Sînt iconar. Am un oarecare succes, deși nu am împlinit 23 de ani. Numele meu e cunoscut în Tesalonik și, în general, în toată Grecia (p. 133).

O va întîlni pe egipteanca Safaa (i.e. Sofia – Înțelepciunea) Maalouf, pasionată de literatură comparată. Ce doi se cunosc pe un vas cu destinația Veneția, iar contextul social în plină globalizare – ostil preocupărilor spirituale – e de actualitate, fiind descris din primele pagini: Se vorbește din ce în ce mai mult de mîncare, distracție, fotbal, pentru a uita de amenințarea războiului (…) Literatura e marginalizată (…) (p. 136). Soluția depășirii limitelor contemporane apare cu surprinzătoare claritate din perspectiva acestor tineri intelectuali: Sînt multe probleme ale societății noastre care s-ar putea rezolva dacă ar exista mai mulți cititori. Am rămas puțini. Și citim din ce în ce mai slab. Nu ne concentrăm (idem). E o cale prin viață vag schițată, Adevărul plutește încă nedefinit cititorului, dar tensiunea epică sporește odată cu dezvăluirea intrigii: călătoria tînărului în Italia are drept scop cumpărarea unei foarte prețioase icoane, emblematică pentru Ortodoxia românească, veche de trei sute de ani, înfățișînd un eveniment sîngeros al istoriei europene asupra căruia s-a tăcut cu obstinație, fiind chiar deformat dureros de anumiți „profesioniști“, așa cum a arătat și arată neobosit Ileana Toma, autoarea cunoscutului roman al Brâncovenilor . La vederea capodoperei, reacția tînărului pictor e memorabilă: Sînt chipurile celor șase Sfinți Martiri Brâncoveni care circumscriu o lume necunoscută. E domnitorul, sînt cei patru fii și sfetnicul. Ceea ce văd nu-i ceva obișnuit. Pare să fie o moștenire (p. 142). Ea – precizează suplimentar personajul literar – valorează cît viața mea (p. 143).

Îmi imaginez că aceste cuvinte ar putea aparține, la fel de tulburător, unei ființe reale, pe care am avut privilegiul de a o cunoaște personal: pictorița Elena Murariu. Îmi place să cred că, fascinată de subiectul ce i-a devenit fir călăuzitor întru creație, a gîndit, poate de sute de ori, privind în adîncul ființei sale creatoare, ca Gheorghios / Giorgio / Gheorghe privind icoana martirajului Brâncovenilor: Parcă sînt conectat la ceva ce mă depășește. Icoana are un sens nevăzut, o energie de care depinde fiecare clipă. // Nu pot să mă desprind toată dimineața de icoana vechii lumi românești (p. 144). Pare că eroul se lasă pradă unui imbold urcat din cine știe ce zone ancestrale ale inconștientului colectiv, căci îmi descopăr, în trăirile sale, sentimente proprii . Insist, intuind că sînt destui semeni cu asemenea trăiri încă nerostite, nemărturisite pînă acum public din acea teamă de ridicol clamată din toate puterile de publicistica „obiectivă“ și de critica „academică“. Las deoparte această sfiiciune copilărească și transcriu-subscriu ca și cînd mi-aș completa o pagină de jurnal: (…) eu port la pieptul meu o icoană (…). O icoană este o lume (…) întreagă cu toate reperele ei. Icoana pe care o port la piept este vechea și frumoasa mea lume românească. (…) Eu am o moștenire de la ai mei, din moși strămoși (…) (cf. p. 150 și 151). Sergiu Ciocârlan are, cum vedem, curajul să scrie o proză atipică pentru „postmodernismul“/„douămiismul“ etc. actual, prin care îi avertizează îndeosebi pe tineri, prin cuvintele personajului feminin Saafa, să evite rătăcirile necredinței, ale sincretismului globalist, ale nihilismului: Am fugit mereu de dezamăgire. Oriunde priveam mă loveam de același lucru: relativitatea lumilor, indiferent că era vorba de lumi de cuvinte, lumi de oameni, lumi de obiecte, lumi de cărți (p. 154). Or, lumea tradițională românească, din care face parte și jertfa mucenicească a Brâncovenilor, ține de esențe, căci, după cum mărturisește Saafa: E lumea la care visam. E lumea care nu se prăbușeșete și nu se va prăbuși niciodată (p. 154). Dar, departe de a fi rupt de realități, prozatorul își avertizează cititorii care au „ochi de văzut“ și minte de priceput printr-un vis simbolic al protagonistului: un purtător de cuvînt al new-age-ismului/globalismului contemporan îi/ne declară fără înconjur: Ceea ce porți tu la piept ne împiedică să fim triumfători în construirea noii lumi (…). Concluzia terifiantă că Europa e însetată de sînge, noua lume este o lume criminală (…) (cf. p. 159) aduce în actualitate cum nimeni n-a mai scris pînă acum grozăvia acelor decapitări fără judecată, dar cu acceptul marilor puteri, ale Brâncovenilor.

În povestirea care dă numele volumului, Minunatele întîmplări ale inimii, pe lîngă iubirea împărtășită și împlinită (care constituie, de altfel, tema principală a cărții), se întrezărește încă o soluție salvatoare: echilibrul sufletesc recăpătat prin interferența laicitate-monahism. Ca și un alt scriitor remarcabil, Cornel Constantin Ciomâzgă (în Se întorc morții acasă, 2014), Sergiu Ciocârlan zugrăvește verosimil această cale de regăsire a sinelui intelectualului în devenire. Orășeanul Tudor, aspirant la Medicină, poposește în teritoriul legendar al Apusenilor în căutarea unui pustnic, Rafail, nimeni altul decît vestitul fiu al filosofului Constantin Noica (a cărui gîndire mărturisesc că m-a fascinat în tinerețe). Descrierea ținutului merită luarea-aminte: Treceau printre fînețe punctate ici-colo de bordeie și șuri de lemn și, după o vreme, ajunseră pe un platou întins din care țîșneau parcă pretutindeni în jur măguri ascuțite și cafenii, o frumusețe nepămînteană care era suspendată deasupra pădurilor, a rîurilor și satelor de moți (p. 66). Cu subtilitate, proza îmbină în continuare visul, basmul și realitatea. Tînărul, ca un făt-frumos de altădată, își propune un propriu parcurs inițiatic: Tudor dădu ocol la casă, apoi se așeză cu spatele la gard și se odihni. Ațipi. Avu un vis ciudat. Că ușa se deschise și în pragul ei se ivise un bătrîn înalt și subțiratic, îmbrăcat într-o rasă monahală de cînepă albă, încins peste mijloc cu o centură lată și avînd o barbă albă pînă la brîu (…). Se trezi cuprins de frig (…). Va aștepta chiar trei zile și trei nopți ca în poveste, însă de-aici nu va pleca. Avea cu el sacul de dormit, așa că… Își aruncă privirea peste gard și observă multe frunze căzute din copaci în grădina Părintelui. Dacă nu avea să-l vadă, măcar să știe că a adunat toate frunzele căzute din grădina aceea. Deschise poarta, își lăsă jos rucsacul și începu munca. Adună o vreme, obosi, apoi după scurte momente de odihnă începu iar. Voia să termine, însă tocmai atunci cînd crezu că a terminat, o adiere de vînt stîrnită de cureții văioagei scutură toți copacii. Era parcă mai mult ca la început (…) (p. 67, 68). După a patra zi, proba răbdării fiind, desigur, trecută, părintele i se arată realmente, îi înmînează o cană cu ceai și-l poftește înăuntru. Ni se deschide cu acest prilej o filă de pateric: Șoapta lui Dumnezeu e ca o adiere subțire de vînt. O simt doar cei ce sînt învățați să asculte și să cerceteze voia lui Dumnezeu prin duhovnic. Cuvintele noastre sînt nevăzătoare dacă nu suflă în pînza lor Duhul. Un medic trebuie să știe să tămăduiască din cuvînt. Și din cuvînt. E lucru rar la noi și oriunde în lume (…) (p. 71). Filologul, preotul și medicul par să-și dea mîna lucrător în îndemnurile părintelui Rafail: Fiecare tămăduiește după cum îi încredințează Domnul. Mie mi-a dat să vindec cuvinte și un grai urgisit de contactele cu alte popoare. Bineînțeles că nu-i o restaurare totală, nici pe departe, însă măcar să fie o insulă de cuvinte care să odihnească. Resimt fiecare confuzie lexicală ce cu greu mai poate fi corectată în limbă. Mult rău au făcut ortografiile moderne care au sufocat sensul cuvintelor. Mi-aș dori o revenire la ortografia originală, corectă, dar puțin pot face eu. Gîndește-te numai la cuvîntul vecinic cu acel i scurt care nu adaugă o silabă în plus. Ce trăire diferită în adîncimea ei propune această rostire astăzi abandonată! Multă stricăciune se produce prin tălmăcirile actuale care țin de o singură normă: dicționarul. Se produc adevărate rătăciri de sens. Iar Duhul… Duhul are cultura lui. Duhul își alege cuvintele după adîncimea și înălțimea realității supracosmice pe care o seamănă în om (p. 72).

Motivul literar al urîțirii lexicale apare și în Marile roluri: Frumusețea (…) există și în România, dar nu o vedem din cauza faptului că ne-am îngropat țara în cuvinte urîte și în nemulțumire (p. 95). Textul acesta, mai degrabă liric devît epic, e încărcat gnomic: Succesul este o piedică în calea artei (p. 86); Lumea apreciază ceea ce coboară la nivelul de jos, adică la nivelul înțelegerii ei, dar artistul creează ceva care depășește orice așteptare (p. 86); (…) să ai viață în tine, să nu cedezi niciodată morții (p. 94); Oamenii înțeleg de obicei ceea ce e la suprafață. Dar adevărul stă în adîncimi și din adîncimi se frămîntă (idem); Cu arta nu se poate face industrie. Dar foarte mulți gîndesc industrial (p. 97); Artiștii adevărați sînt rari, dar inconfundabili (p. 99); Unora le trebuie un efort uriaș să tacă… (p. 100); publicul de azi nu mai distinge între artă și scamatorie. Vrea să se amuze cu orice preț și rîde la semnal (p. 104) etc.

Tema școlii, mai exact a rolului adevărat al învățăturii școlare vs. ceea ce se practică astăzi e tentantă mai ales pentru educatori. Astfel, citind în cod educativ mesajul textului, rezultă o bună radiografie a stării învățămîntului din școala devenită astăzi instituție, pat procustian. Să iau un exemplu: Cei ce se remarcă astăzi, o fac printr-o strategie deloc potrivită cu starea pe care o trăiește un artist, iar asta se întîmplă pentru că valorile s-au instituționalizat. Mai pe înțeles: sînt băgate în cuști, ca la circ, și scoase la vedere cu biciul, cu focul, cu cercul (p. 81). „Traduc“: Cei care se remarcă astăzi în societate, care sînt apreciați, ajung la aceasta printr-o strategie de circar, anume prin instituționalizare, prin ignorarea valorilor autetice în favoarea unor proceduri conjuncturale fără relevanță, la aceasta servind cuștile (clasele constrîngînd pînă la strivire libertatea individuală, abilitățile unice ale fiecăruia, nevoile pedagogice specifice), din care indivizii sînt scoși la vedere cu biciul (orar școlar, examene, note, medii generale), cu focul (corigența), cu cercul (repetenția) etc. Un purtător de cuvînt al acestei societăți care poate opera doar cu grilele prestabilite rostește: Sîntem tare nerăbdători să vedem un spectacol. Dorim un spectacol la care să rîdem pe cinste (p. 88), iar un altul îi spune profesorului-regizor: Știi că ți se poate desface contractul de muncă? (…) Nu ai realizări concrete. Trăim într-o epocă în care dacă nu demonstrezi ce ai construit, nimeni nu te crede (p. 105).

Ca și în celelalte scrieri date la iveală pînă acum, Sergiu Ciocârlan se dovedește și în culegerea Minunatele întîmplări ale inimii și alte povestiri un talent autentic, nu numai priceput la forme, ci și foarte atent la conținut. El aplică exemplar în scrisul destinat cititorului creștin contemporan sfatul Sfîntului Vasile cel Mare: (…) să păzim cu toată grija sufletul, ca nu cumva, atrași de plăcerea cuvintelor, să primim, fără să băgăm de seamă, ceva din cele rele, întocmai ca aceia care beau otrava împreună cu mierea.

București, 20-25 cireșar 2015
Mihai Floarea

Comenteaza