Perfidia aplicării principiului toleranţei sau cum e dată la schimb ora de religie pe o pungă goală

la March 12, 2015 in Uncategorized

Credinţa este un dar de la Dumnezeu, iar un astfel de dar nu este tranzacţionabil. Înţeleg foarte clar de ce ora de religie a devenit o afacere profitabilă pentru susţinătorii de azi ai toleranţei, un concept pe cât de bine construit, pe atât de parşiv aplicat. Ca în celebra poveste a lui Creangă, în care Dănilă Prepeleac îşi vindea boii pentru carul care mergea singur la vale, cam în acelaşi fel şi noi suntem îndemnaţi să tranzacţionăm ora de religie. Tranzacţia este extrem de păguboasă. Cu umorul lui sănătos, povestitorul humuleştean ne arată care este finalitatea unui astfel de demers. Carul merge o vreme singur, după care se opreşte. Ce să faci cu un astfel de car? Păi, simplu: îl vinzi pe o capră obraznică. Apoi vinzi capra pe un gânsac foarte gălăgios şi, în sfârşit, pentru a scăpa de gâgâială, îl dai bucuros pentru o pungă goală.

Ce vrea să spună Creangă? Că românul este un negustor tare nepriceput şi alţii profită de naivitatea lui, îndemnându-l să fie liber. Liber de ce? De povara propriei sale credinţe, de greutatea Adevărului Care este Hristos. Căci pe ce dăm ora de religie din Şcoală? Pe nimic. Cu mult talent regizoral, românul a fost pus în situaţia de a alege, însă a alege a fost dintotdeauna problema românului sincer, nu a celui duplicitar. „Eu cu cine votez?” se întreabă cetăţeanul turmentat în piesa binecunoscută a lui Caragiale. La rândul său, Dănilă Prepeleac alege varianta păguboasă. Cum să ieşim din dilema aceasta în care suntem aruncaţi cu largul concurs al celor ce conduc această ţară? Pe cine incomodează ora de religie de au inversat raportul majoritate-minoritate? În loc să se ducă să facă cerere cei care nu vor să participe în şcoli la ora de religie şi care reprezintă un procent infim, suntem puşi pe drumuri noi, părinţii care vrem ora de religie în Şcoală şi care reprezentăm majoritatea. Cui i-a venit dintr-odată pofta de a face instrucţie cu noi?:Fiindcă, iată, suntem forţaţi de cei puţini să facem dovada voinţei noastre libere, ceea ce înseamnă că minoritarii au dobândit puterea de a pune în discuţie până şi capacitatea noastră de a discerne. Întrebarea mea este până unde se cade să fim toleranţi? Oare buna noastră cuviinţă românească nu este speculată în defavoarea noastră? Căci, nu-i aşa, noi nu suntem niciodată îndeajuns de toleranţi, noi nu suntem niciodată racordaţi la sistemul de valori al Europei! Dar cum putem să zâmbim celor care ne fură identitatea naţională? Cum putem să fim toleranţi cu cei ce ne vând pe treizeci de arginţi? Cum să jubilăm atunci când vedem că ora de religie care a lipsit atât de mult generaţiilor îndobitocite de ateism ştiinţific şi de propagandă ideologică de stat în perioada comunistă, este acum iarăşi lovită, schingiuită de versatilii propovăduitori ai corectitudinii politice?

Oare nu ne-a rămas decât să facem haz de necaz? Aşa cum se făcea pe vremea lui Ceauşescu când se spunea că acesta, întâlnindu-se cu americanii, discutase despre care popor este cel mai supus. Ceauşescu spusese că românii, motivând că dacă i se aduc o sută de oameni, le va spune că pe cincizeci îi dă afară din serviciu, iar pe ceilalţi cincizeci îi spânzură, şi nu se va produce nicio revoltă. Dimpotrivă, tot românii vor întreba: „Funia o aducem de-acasă sau ne-o daţi de aici, tovarăşe?” Să nu ne limităm la a zâmbi amar constatând cât de clară este nedreptatea care ni se face nouă, părinţilor care ne dorim ora de religie în Şcoală! De ce să fim discriminaţi, într-o ţară majoritar creştin-ortodoxă, noi cei care iubim Biserica, noi cei care dorim ca familiile noastre să crească frumos în tinda Bisericii, noi cei care nu credem că e normal ca una să învăţăm în familie şi în Biserică, şi cu totul altceva în Şcoală? De ce se încearcă această rupere a unităţii noastre de gândire şi de simţire?

Sunt profesor de Limba şi literatura română şi am mulţi prieteni care sunt profesori de Religie. Atenţie, nu sunt deloc nişte oameni nepregătiţi, limitaţi, înspăimântători, în fine, caraghioşi, aşa cum li se tot face reclamă în mod răutăcios, ci sunt oameni de toată nădejdea! Ştiu cu câtă dragoste se apropie de copiii aceştia cărora părinţii nu mai au timp să le arate dragoste în familie. Cunosc valoarea lor şi, credeţi-mă, dacă nu sunt Sfinţi, dar sunt măcar cinstiţi şi nu se joacă de-a raiul şi de-a iadul în ora de Religie, ci pun inima lor, conştienţi fiind că vor răspunde înaintea lui Dumnezeu de timpul ce li s-a dat pentru a-i învăţa pe copii că suntem un popor creştin-ortodox şi că întru împărtăşire cu Hristos este Viaţa. Şi, apoi, de ce li se face o atât de mare nedreptate acestor profesori care au tocit băncile facultăţilor, au luat examenul de titularizare şi au obţinut un post pe o perioadă nedeterminată, au dat examene de grad şi depun un efort considerabil pentru a da o direcţie creştin-ortodoxă copiilor de azi? Nu este o bătaie de joc la adresa sistemului de învăţământ şi la investiţiile care s-au făcut pentru pregătirea cadrelor didactice specializate? Şi ce ni se propune în schimb? O pungă goală?

Cu totul orbiţi de discursul corect politic al unora care iubesc omul, dar nu-i iubesc pe oameni, am ajuns în situaţia de a nu mai vedea calitatea orei de Religie, calitatea profesorilor care o predau. Ni se aruncă la vremea potrivită cuvinte care ascund esenţialul, anume că aceste generaţii de copii află de Dumnezeu în Şcoală, adică acolo de unde Dumnezeu nu trebuie să lipsească. În perioada regimului comunist, când gândirea noastră a fost arestată, Dumnezeu a fost alungat din Şcoală. După decembrie 1989, S-a întors. Acum ce se întâmplă? Nu cumva toată această tevatură ideologică – prin care noi, părinţii care am fost de acord ca fiii noştri să participe la ora de Religie, suntem somaţi să păşim în acest cadru experimental – este un simptom al unei noi epoci de dictatură şi teroare, sub masca libertăţii?

Am cunoscut oameni care au executat decenii de închisoare politică. Ei au suferit bătăi, foame, frig şi cumplite pătimiri pentru că nu s-au dezis de poporul român (cu toţi eroii săi) şi de Hristos Care e în mijlocul acestui popor. Ei sunt cei mai buni profesori de Religie, e adevărat, însă eu, ca profesor de Limba şi literatura română, şi prietenii mei, profesori de Religie, îi ascultăm pe aceşti mărturisitori, îi citim, ne împărtăşim de idealurile lor şi îi învăţăm pe copiii aceştia, generaţii dezorientate, pe aceste temeiuri ale mărturisirii lor. Aceste generaţii de copii trebuie ajutate, iar ajutorul nu poate veni decât din iubire. Eu, ca profesor, le vorbesc cu multă iubire, fiindcă numai iubirea îi mai poate mişca. Trăim într-un timp în care informaţia este excedentară. Îmi dau seama că nu pot să le transmit copiilor nimic dacă nu o fac cu iubire. Tocmai l-am caracterizat pe Domnu Trandafir, învăţătorul model al lui Sadoveanu, şi ochii lui blajini, patriotismul şi credinţa sa sunt cuceritoare. Copiii simt imediat dacă profesorul lor atinge sau nu acest model şi taxează orice deviaţie.

Dragi părinţi, eu şi colegii mei profesori îi primim pe copii din mâinile voastre şi-i învăţăm să fie oameni, ajutându-i să se întâlnească cu modelele pe care fiecare disciplină ni le furnizează. Nu suntem fundamentalişti, nu suntem câtuşi de puţin dispreţuitori sau nepăsători faţă de aceste suflete, deoarece suntem conştienţi că dintr-unul dintre aceştia mici poate răsări o speranţă pentru neamul nostru românesc, creştin-ortodox, atât de urgisit în cursul istoriei. Profesorul de Religie nu este o specie mutantă sau un funcţionar de prisos în învăţământul românesc, ci este un îndrumător de care avem nevoie mai mult ca niciodată. Vă îndemn să nu fiţi nepăsători faţă de această problemă, fiindcă ora de Religie îşi va arăta la vremea cuvenită importanţa ei. Ascultând o pericopă evanghelică, o viaţă de Sfânt, o rugăciune, copilul le ţine în inima lui şi, într-un moment dificil al vieţii, toate aceste impresii şi întipăriri se vor actualiza dându-i echilibru şi forţă de a birui. Cunosc profesori de Religie care ani de zile s-au rugat pentru elevii lor ce păreau a nu avea niciun sens al vieţii, iar rugăciunea aceasta a dat rezultate în timp.

Categoric, Îl vreau pe Dumnezeu lângă copilul meu, iar Şcoala nu poate să nu ţină cont de aspectul acesta. Consider că problema orei de Religie ne implică pe fiecare dintre noi, cei care suntem părinţi ai acestor copii greu de apărat de mizeria timpurilor pe care le trăim. Şi vom fi intoleranţi faţă de cei care aplică perfid conceptul de toleranţă, faţă de cei ce instrumentează politic educaţia copiilor noştri, confiscându-ne propria noastră literatură plină de modele, adevărurile istorice, ora de Religie, ca să ni se dea la schimb o istorie repovestită pentru debili mintali. Nu pot tăcea în faţa acestei execrabile tranzacţii şi acuz pe cei care dau credit unor voci stridente şi dubioase, iar pe noi, părinţii acestor copii din învăţământul românesc de azi, ne dau la o parte. Eu, tatăl fetiţei de zece ani, pe care o cheamă Irina, vreau ca ea să ştie că Dumnezeu este şi în Şcoala românească, nu numai în familie şi în Biserică. Eu am toată încrederea în profesorul de Religie pe care ea îl are pentru că ştiu că acest profesor munceşte şi se roagă pentru ca Irina mea să fie aproape de Dumnezeu. Nu mi-e teamă să-mi las copilul pe mâinile profesorului de Religie, ci, dimpotrivă, sunt convins că fata mea nu are decât de câştigat. Dragi părinţi, copiii voştri sunt în mâini bune! Alţii sunt lupii care-i pândesc cu sticliri viclene de ochi.

 Sergiu Ciocârlan

2 comentarii la “Perfidia aplicării principiului toleranţei sau cum e dată la schimb ora de religie pe o pungă goală”

  1. antonio brailescu says:

    Iti raspund cu un articol vechi publicat pt un simpozion international cand eram profesor, pe tema “tolerantei si globalizarii”.pe foaienationala.ro , Brailescu Antonio -“Toleranta si globalizare”

    • Sergiu says:

      Antonio,

      Am citit articolul tau de pe foaianationala.ro si subscriu ideilor enuntate in el. Anecdota cu beduinul si camila este experienta trista a romanului ospitalier, ingaduitor. Este speculata aceasta atitudine de bunavointa de catre cei care aplica principiul tolerantei cu perfidie.

Comenteaza