Sfaturi pentru poetul râvnitor (II)

la December 30, 2013 in Sergiu

          Ştii să suferi? E o întrebare esenţială, poezia nu e doar o alergare după fluturi. Şi te întreb asta pentru că faci parte dintr-o generaţie atât de puţin dispusă la suferinţă. Cuvintele te vădesc. Vrei să creşti? Rabdă! Nu face din poezie văicăreală existenţială! Primul pas pe care te sfătuiesc să-l faci este să ieşi din cetate, este o condiţie indispensabilă, pentru că o astfel de hotărâre te desprinde de logica compromiţătoare a raţiunilor aparente şi superficiale pe care ţi-ai edificat gândul. Lasă cetatea! Vei vedea că nu e decât o fosilă a unui sine suprapus în conturul căruia te-ai mişcat atâta vreme. Chemarea ta e înaltă, bolteşte universul. Dar te avertizez: nu-i deloc simplu să părăseşti cetatea. Îţi trebuie voinţă puternică, hotărâre nezdruncinată. Cetatea pare să-ţi ofere totul, dar în esenţă te goleşte de tine însuţi, uimindu-te cu uimirile cele mai egoiste şi invadându-te efectiv, astfel încât imaginea ei se multiplică în gândul tău, formând puzderie de colonii. Unii sunt atât de înstăpâniţi de această identitate parazitară că percep poezia ca pe o reflexie a cetăţii. Distanţările lor sunt aparente, desprinderile lor sunt iluzorii, viaţa lor este un şir de false evadări, de aceea şi poezia lor nu e poezie.

          Ţi-am spus de renunţare. Ei bine, renunţarea nu-i o poveste, ci un medicament amar pe care eu ţi-l prescriu, iar tu vei decide dacă-l vei lua sau nu, exersându-ţi libertatea. Fii atent, generaţia ta se simte foarte bine în cetate. Îţi spun că, în repetate rânduri vorbindu-le de plecarea din cetate, am fost întâmpinat cu reticenţă, cu ură chiar, fiindcă mă considerau un duşman din moment ce le predicam despre moarte. Căci ce e ieşirea din cetate dacă nu un fel de moarte? Însă, ascultă-mă cu luare aminte, dacă nu vei muri nu vei putea fi viu. Iar eu asta am văzut la tine: posibilitatea de a fi şi îţi mulţumesc pentru că dacă n-ai fi fost trimis la mine m-aş fi deznădăjduit. Hristos mi te-a încredinţat pentru ca eu să mă încredinţez că nici un cuvânt nu-i întâmplător. Ţie îţi pot vorbi astfel pentru că poţi înţelege. Domnul te-a dăruit cu acest har.

          Cetatea este o luptă cât toată viaţa noastră. La măsurile cele mai înalte lupta dispare şi cetatea se topeşte ca şi când n-ar fi existat, dar puţini ajung acolo sus. Mai degrabă ar trebui să te pregăteşti de luptă şi de moarte, aşa cum ţi-am spus. Eşti în stare să renunţi la cel ce eşti acum? Eşti gata să ai o atitudine fermă? Te vor prohodi mulţi la ieşirea din cetate, te vor chema înapoi, te vor implora să nu abandonezi viaţa pentru că locuitorii cetăţii numesc viaţă tot ceea ce-i lipsit de viaţă, dar tu să nu priveşti înapoi, ci să fii definitiv hotărât. Îţi vor argumenta că-i păcat de tinereţile tale, de talentul tău, de bunurile tale, de casa din cetate, de răsăriturile sau apusurile văzute din cetate, de plimbările prin parcuri, de şoaptele de dragoste, de nostalgia clipelor de copil, de visurile cele mai frumoase pe care cetatea le-a plămădit în mintea ta şi multe altele. Dacă vei muri tuturor acestor argumente, vei fi salvat, fiindcă toate acestea se pot converti în monedă de schimb pentru sinele cel adevărat. Şi nu merită. Uite, oricare din aceste gânduri sau înclinări ale voinţei te poate trăda atunci când te aştepţi mai puţin. Cetatea e un teren mişcător pe care nu se poate construi. Tu ai nevoie de ceva sigur, de o certitudine, de Adevăr. Cetatea îţi oferă ceea ce te înrobeşte sub chipul libertăţii. „Eşti liber să fii ceea ce vrei!”, îţi spune, însă, în fond, te determină să fii ceea ce vrea ea să facă din tine: o slugă care să fie trecută prin toate fazele de umilinţă şi înjosire. Ce-are de-a face o slugă cu poezia? Nimic. Poezia nu-i pentru slugi, ci pentru prinţi. Tu alegi ce vrei să fii. Eşti chemat la o menire înaltă, ţi-am mai spus-o şi ţi-o repet, dar nu o poţi atinge dacă vei cocheta cu vreuna dintre curtezanele cetăţii. Desfrâul părerii de sine îi este fatal poeziei. Ieşind din cetate încetezi să te mai crezi cineva, ceva şi cu toate astea trebuie să te păzeşti mereu, fiindcă cetatea stă tot timpul la pândă pentru a te putea redobândi. Avându-te, adică ameninţându-te, şantajându-te, aţâţându-te. Pe puţini tineri i-am văzut ieşind din cetate (cetatea ţine bine ce-i al său!) şi nu atât pentru că cetatea e fascinantă, cât pentru că voinţa lor e slabă. Dacă nu te-aş fi aflat, aş fi considerat voinţa lor inexistentă. E lung drumul dintre o clipă şi alta atunci când lupţi, iar lupta ta deja a început. Simţi? Dar e şi putere care te însoţeşte şi care izvorăşte de pretutindeni, parcă mai mult din urmele adânci ale paşilor tăi trudiţi, împotmoliţi, dificil de scos din mlaştinile ce se formează în jurul tău imediat ce ieşi din cetate.

Stihuri la ieşirea din cetate
E bine, şi-a zis, că ştiu şi atât
Piară cetatea, n-are decât.
Dar unde mă-ntorc? Şi cine m-aşteaptă?
Cine-s părinţii? Dar doica-nţeleaptă?

Uite aşa înveţi să respiri, tinere, s-a încurajat el, uite-aşa începi să sapi la rădăcina unei vieţi
pe care n-o ştiai, semnele nu erau pentru o astfel de întâmplare.
Crezi în ceva? Spune sincer! E ora să vorbeşti sincer cu tine. Sau nu te-ai hotărât nici acum?
Respiră! Aşa, aşa. E bine că ai moştenit plămâni sănătoşi. Inspiri, expiri. Inspiri. Expiri. Rar.
Te linişteşte. Aerul simplu. Nu înţelegi? Vei înţelege deplin atunci când va sufla vânt prielnic.
Vei vedea o corabie cu velele albe întinse. Caută vânt prielnic, auzi?, şi corabia cu pânză albă.
Un fel de pasăre ce-şi îndeasă toate apele cunoscute şi necunoscute sub ea.

Dar cum să închid firea când totul curge-afară?
Şi-un secol de mirări pe dată m-asaltară.
Hrănindu-se vorace din carnea mea plăpândă
Silindu-mă la veghe, la o eternă pândă.

***

Şi-un timp, nescăzând pasul, a mers şi a tot mers,
Uitând de-i zi sau seară, pe-o muche de cer şters.
A dat cu băţu-n stele, prinzând Calea Lactee
Într-un buchet de irişi din pura orhidee.

Şi sori şi constelaţii, vibraţii, lumi, eoni,
Saturn cu-ale lui lacuri, alt hău de neuroni,
Quarci, latente forme, fotoni în mări se-afundă,
Sorbind tot pluriversul într-o banală undă.

Dintr-o lumină cade o biată picătură
De viaţă ce se-nfoaie în reavăna făptură
A cunoştinţei calde, de raţiuni purtată,
Spre-adânca Raţiune, în semne înşirată
În cosmos, în lumină, în simetrii sublime,
Din care gândul nostru abia ţine-o câtime,
În chiupul de cuvinte, în crugul ontologic,
Boltind în taină mintea, prinzând neprinsul logic.

Unde-i corabia, tinere? Spune, unde-i corabia? Nu văd decât cioburi în care poţi să te tai oricând.
Şi de unde ştiu eu că nu o să mă tai şi o să curgă sânge din rană? Sau din răni (Păşeşte pe vârfuri).
Ah! Câte răni pot fi, un noian de răni, îşi zise. Eu nu pot să le suport.
Ştii, tinere, eu nu am suportat niciodată rana adevărată. Dă-mi mai bine răni din celelalte.
Cum împarţi cartoanele când joci fără miză. Dacă e vorba de durere, atunci nu joc.
Sau poate e un joc pe care eu nu-l ştiu şi nu vreau să-l ştiu.
Nu cumva o să plătesc pentru tot? Chiar pentru cioburile astea împrăştiate pretutindeni
că nu-i chip să scapi de ele fără să te tai. Parcă-i cetate spartă!
Ce vezi, tinere? O mare de suveniruri în care îmi probez aptitudinea trăirii durerii unei răni.
Sunt un expert în durere, cunosc toate cuvintele, am discursul la îndemână,
I-am rugat pe toţi zeii să mă lase să vorbesc despre durere (vorbesc aşa de frumos că nimeni nu mă-ntrece!), dar nimeni nu m-a ascultat. Posibilităţile sunt următoare:
Ori nu sunt zei, ori este o rugăciune insuficientă. E groaznic oricum ar fi!
Uneori, când mă cuprinde o melancolie zdrobitoare, îmi vorbesc mie însumi ca unui zeu.
Vorbesc ore în şir, veacuri nesfârşite într-o frântură de cuvânt (sunt elogii aduse realizărilor sinelui),
dar nu cred o iotă. Par a avea compasiune faţă de sinele confesiv, dar raţiunea adâncă îmi spune că trădez.
Dacă aş putea vedea dincolo de cuvântul durere care-mi blochează toate ieşirile la… La ce?
Încă nu ştiu la ce, dar totul mă îndeamnă la ieşire. Am dat atâtea ocoluri că am obosit.
Nu în ocol e mântuirea. Trebuie sfâşiată hârtia cuvântului şi doar atunci…
Hai, expertule, renunţă la arta ta, fă acest pas al dezicerii, fă-te un nimic
printr-o operaţie costisitoare pe care niciun medic din lume n-o ştie mai bine ca tine!

          (Rămâne de văzut dacă tânărul care acum cunoaşte astfel de dezbinări ale sinelui va putea să se hotărască să fie cu adevărat…)

Un comentariu la “Sfaturi pentru poetul râvnitor (II)”

  1. Elena says:

    Suferinta purifica, ea il face pe om mai bun.

Comenteaza